Numirea
Biserica
Scoala
Alte date istorice
Până nu demult, Sebișul a fost o comuna ca oricare alta din acest tinut, dar prin așezarea ei comuna s-a bucurat de multe privilegii... urmand ca din data 01 iunie 1968 aceasta sa primeasca statutul de oras.
Oricâte întrebări au existat de-a lungul timpului, răspunsul s-a lăsat așteptat și se mai aștepta si astăzi. Pare-se, numirea vine de la apelativul maghiar "sebeser" - "repede". Dar sa vedem ce părere a avut poetul Mihai Beniuc în acest sens: "Eu zic, - dacă aș accepta apelativul propus și mă gândesc, în primul rând, la firul de apă al Văii Dezna care, la locul numit Strâmtură, curge agitat printre bolovani mari de piatră și repede, murmurul auzindu-se de departe, - că așa este".
Apoi, intervine si legenda. Cândva, între Dealul Mare și dealul din prelungirea Pleșcuței cu Pădurea la Secție (aproximativ porțiunea Strâmturii de astăzi), a existat un sătuc care era a numeroasei familii REPEDE. Când au venit prima dată turcii, le-au dat foc la case și repedenii duși cu forța, ca pedeapsă de a le fi ieșit în cale cu furci și topoare, într-o dimineață necunoscută, ori poate omorâși într-un loc anume. Oricum, pagina aceasta cu privire la numire interesantă și enigmatică rămâne deschisă...
Prima atestare documentara a localității Sebiș, ar fi în anul 1542 și nu 1574, cum s-a crezut mai demult. Articolul apărut în revista: „Biserica și școala”, Arad, nr. 47/1932, prezintă noutatea în materie (după scurta monografie a învățătorului Patriciu Covaci, 1937), însă nu știm pe baza cărui document, așa cum știm după: „Românii din Câmpia ARADULUI” de dr. Gheorghe Ciuhandu că Sebișul la 1574, conform unei situații scrise, aparținea de domeniul Cetății Dezna, ori că în 1561 la un recensământ ocupa poyiția 71.
Indiferent care ar fi data cea mai apropiată de adevăr, localitatea nu întrece o vechime mai mare de 500 ani, ceea ce ne face să credem, nici mai mult nici mai puțin, că vârsta vetrei actuale este mijlocie față de surorile ei din bazinul Văii mijlociu-superioare a Crișului Alb.
Cu siguranță, componentele (Mizocra, Săliște Strâmtură), fie ele sate ori crânguri, care mai târziu au alcătuit „sub domn și stăpân” unitatea administrativă „BOROS SEBES”, sunt mult mai vechi, cu probabilitatea că erau chiar pe timpul lui Menumorut, când exista și „Bâlhadul” – fortificație sub formă de val de pământ, de aproximativ înălțimea unui om, ce nu putea fi ușor de trecut nici de călăreți și unde, de dincolo de „zid” se aflau „stăjile” bine echipate cu topoare, buzdugane, lănci și furci. Dar cine erau apărătorii? Au fost aduși din zonele celorlalte Crișuri, ori au fost folosiți ori au fost folosiți oamenii locului?
{mosimage}
Intr-un document publicat in: „Românii din Câmpia Ardealului” mentionează: „ ... Sebișul (Boros - Sebes), orașul fără doveși de vechime mai remarcabilă, apare în acest ipostas d-abia pe la jumătatea veacului XV, (1552). Situat la poala Munților Apuseni, vasăzicp într-un mediu popular pur românesc, el a putut să primească populație maghiară, mai încurând din Ardeal, în vremea legăturilor sale cu principii ardeleni, calvini. De aceea, elementul catolic a fost și este foarte slab reprezentat acolo, chiar între Maghiari...”
După anul 1500, locuitorii au fost încă răsfirați la casele lor pe sub poala dealurilor Pleșa-Pleșcuța. Dealul Mare și încă un deluț din dreapta Văii Dezna, „la locul numit Strâmtură”, locuitorii români ortodocși și mai toți „iobagi și servi” ai „domeniului din acest pământ”. Prin secolul XVII-lea, stăpânirea a colonizat un număr de unguri de origine reformată, care aveau portul și ocupația de țărani iar relațiilor lor cu populația autohtona au fost bune și nu se cunosc conflicte. Cei care locuiau in partea dreapta a Văii Dezna și+au numit vatra BORS, iar cei din stânga și-au denumit Sebiș, la care se adăugau și „răsfirații” de către partea de Criș a Dealului Mare, din Mizorca și Seliște.
în secolul XVIII –lea, pe timpul împărătesei Maria Tereza, s-a făcut „ordonarea comunelor” efectul sistematizării simțindu-se aici, unind Boroșul cu Sebiș și dispărând pentru totdeauna Mizocra.
Numirea
Scoala
Alte date istorice
în articolul din „Biserica și școala”, Arad, nr. 47/1932, sub titlul „Eparhia ortodoxă română a Aradului (...)” se spune că „parohia cea mai veche era cea din comuna Sebiș, care s-a înfințat în anul 1542”, fapt care presupune și existența cel puțin a unei bisericuțe. Abia de după anul 1700, încep să apară însemnări referitoare la necesitatea unei „biserici pe măsură” și procurarea unor materiale în acest scop; însemnări scrise de preoți în cărți bisericești. La sfârșitul textului unui Ohtoih „aflător în biserica noastră, se afla o pisanie cu litere chirilice, frumos tipărite de mână” cu mențiunea: „Scris (-) am eu dascălul Muntean Nicolae (...), an. Domnului 1736, Sept. 2 zile”. Pisania era marea dorință a zidiri, hotărârea de a trece la înfăptuirea marelui vis! Dar până atunci va trece timp.
După Muntean, a venit din Susani, preotul Atanasie Roșu care „doritor de stabilire legare prin toate firele”, a cerut, ca mai intâi să se atribuie un loc pentru a se face casă parohială, ceea ce s-a și acceptat, atribuindu-se o grdina acestui scop. Timpul trecea și Biserica veche de lemn, aflată undeva in spatele actualei stații CFR, se degradează de repetatele inundații ale Văii Dezna și datorită faptului că „nu este destulă putință a se face Lăcașul Sfânt mult dorit”, sebișenii se hotărăsc ca „măcar pentru o vreme, să se mute Biserica veche” și s-au mutat în 1795 în Boroș, pe locul viitorului „Parc Elisabeta”. Tot in anul mutării și sfințirii, credincioșii au plantat mai mulți goruni care mulți dintre ei trăind și astăzi. Dar Biserica fiind, din nou, ăn situația de prăbușire, după anul 1800 a fost demolată.
Nu de puține ori, iobagii erau nemulțumiți de aceasta situație, urmând ca groful Waldstein Wastemberg Ernest – ce stăpânea mai multe localități (Sebiș Ineu, Șicula, Cermei) domeayă populației locul pe care se află locul actualei biserici de lângă bancă. Dar până la biserică a fost nevoi să se înfăptuie mai multe obligații și ămprumuturi, printre care unul la Biserica reformată de 330 florini, după cum arată, în ale sale nsemnări, preotul S. Tomuța, împrumutul are data de 19 iulie 1795 și subscriu: Jose Vessa – jude; Toader Onica; Tovie Filip; Toader Lulușa; Onu Lulușa; Mihai David; Ioan Vesa; Onu Crișanu; Iovan Vessa; Terenti Veggmotor. Acești oameni fruntași, au răspuns cu averile lor pentru răsplătirea banilor împrumutați, care s-au ți răsplătit mai târziu din venitul morilor.
Pe locul unde s-a ridicat Biserica, se spune că înainte au fost temnițe domeniale din timpul urbariului. în anul 1828, sebișenii sunt pregătiți pentru edificarea Bisericii noi, care va costa 20.000 florini. Lucrările s-au sfârșit in 1836 la 8 noiembrie dându-i-se hramul zilei Arhanghelii Mihai și Gravil.
Numirea
Biserica
Alte date istorice
"Unde exista Biserica adevărată a lui Dumnezeu, există și școală!"
Data când a luat naștere prima școală la Sebiș este la fel ne clară; o notiță referitoare la anul 1732 când localitatea ajunge în posesia lui Rajnold principe de Modena, ca dar de la Carol al III-lea, se arată aici există o „parohie și o școală bine organizată”. Nu se știe însț ce fel de școală și în ce limbă de predare. Printre alte notișe se vorbește de existența unei școli a valahilor în anul 1835.
La 1845 s-a zidit actuala clădire a grădiniței cu program prelungit, fostă școală confesională unde a „dascălit și învățătorul Patriciu Covaci”, clădire cu pereți de piatră alba din demolări, la început destul de mică „de nu încăpeau în sala de clasă abia jumătate din elevii obligați”, mai târziu totul „s-a marit”.
în cărțile bisericești vechi, se află scris numele unor învățători care au fost la Sebiș „în diferite timpuri”: Simion Tomuța (1813); Joanes Onaga; Popovici Moisă (1834); Moisu Magdu (1837); Pacunov Ianos (1839); Gheoghe Vesa (1835 din Prăjești); Nicolae Tomuța (1859 director); Vesa Teodor (1843 preot si invatator); Ioan Filip (nascut in 1938 la Sebiș, a ferecventat primele clase cu înv. Vesa Teodor și Ioan Serb, apoi a absolvit Preparodia din Arad, urmând a fi învățător la Moneasa, Prăjești, apoi la Sebiș din 1859 timp de 41 de ani); Covaci Patriciu (din 1899 a intocmit o scurtă monografie a comunei Sebiș).
 1561 – cu ocatia unui recensământ, Sebișul se găsește la poziția 71 cu „7 portae”, aflându-se în posesia văduvei Losoncszy;  1566 – cete turcești trec prin localitate, în drum spre Cetatea Dezna, hațind și incendiind așezarea de la un capăt la altul. Sebișenii se refugeau în păduri. Au fost tăiate în săbii mai multe femei și o fetiță.  1576 – Sebișul este atacat de 21 călăreți, care l-au distrus;  1597 – după ce satele și crângurile ce au alcătuit, mai târziu, Boros-Sebes aparținând de cetatea Dezna, noul stăpân va fi Kornis Gabor, consilierul lui Sigismund, principele Ardealului;  1597 – Sebișul este declarat oraș rural;  1601 – o parte din localitate a primit-o Szolantay Toldi Janos, nu se stie pentru ce merite;  1614 – Sebișul ajunge în posesia principelui Betlen Gabor, de la care se ia „în zălog” de către Reday Pal.  1633 – trece în posesia familiei Korniș J.;  1732 – trece în posesia Rajden principe de Modena;  1783 – se publică „grațierea și amnestia” celor 21 talhari;  1784 – Roșu Atanasie – „popa valah” din opidul Boros-Sebes ține cu răsculații și ii incurajează, este arestat și dus la Arad (o data cu Revoluția lui Horea Cloșca și Crișan)  1810 – este instalat groful Rottenfeldy Konigszeg Fidel, cand Sebișul acea 366 case cu 822 bărbați ți 837 femei, de toți 1659 de suflete.  dupa 1810 – Sebișul ajunge în posesia grofului din Viena, Waldstein Wartemberg Ernest. Acesta a făcut fabrica de fier, alte ateliere și a înălțat castelul care îi poartă numele, astăti cladirea bibliotecii orășenești.  1835 – existau 136 iobagi cu gradină, 81 zilieri. Pagina rămâne deschisă pentru actualizări...
Numirea
Biserica
Scoala
Alte date istorice
Text cules din lucrarea "Pagini Sebisene - Vitalie Munteanu"